Dragă Matei,
Când râzi, observ aceeași iubisferă din fotografiile cu bunica ta, în brațele mamei sale, continuându-și expansiunea. Când îți aduni sprâncenele, îl zăresc pe tatăl tău, printre mii de linii de cod și poezie, căutând ritmul orelor. Acum, ochii străbunicii, cu care ne-ai deslușit în primele luni de viață, devin alții, doar ai tăi… Te recunosc de puțin și dintotdeauna. Te voi cunoaște câte puțin, pentru totdeauna.
–
Jucăriile tale preferate trebuie să se învârtă. Roți sau moriști, nasturi sau capace, nicio alta nu te captivează precum o fac ele. Ultima m-a intrigat și pe mine. O roată mare, cu trei rațe, pe care, dacă o împingi, râșnește pofta pasului tău. Mă uit la rața mov cum vine după cea portocalie, la rața portocalie cum o urmărește pe cea galbenă; la rața galbenă cum o prinde din urmă pe cea mov. Mult timp după ce tu lași roata pentru morișcă, rațele își dezbat ordinea. Să fi fost cea mov prima? Niciuna nu își amintește și totuși, toate trei continuă cu certitudinea că de data aceasta vor găsi începutul.
Noaptea, mă alătur lor pe un lac limpede-întunecat. Penele mă gâdilă la început și le caut cu ciocul. În unele nopți, nu le găsesc decât dacă una dintre rațe – poate cea portocalie?, mă împinge ușor în aripă. În altele, ecoul discuției îmi numără fiecare contur. Rar, sunt întrebată dacă știu ceva – „deci, care a fost prima?”. Vreau să spun că nu am fost acolo, dar discuția se scufundă imediat în concluzie – „nu mai țin minte”; „nici eu”; „nici eu”. „Dar dacă mâine ne învârte, vii tu; apoi tu; apoi tu…”
–
Lacul se scaldă între pereții lui mâine din nou și tu te trezești râzând. Ți-a plăcut dintotdeauna în apă.
Mă scutur după tine spre marginea patului; dincolo de el, ventilatorul se învârte cu soarele și vrei să îl prinzi. Te ajung din urmă, cu puf colorat pe limbă, și privim mișcările celor trei elice.
– ‘te!
– Da, Matei, uite!
