Între imperfect și perfect simplu, Timpul mestecă în obrajii mei de câteva săptămâni. Dumicați lenți, apăsați cu pofta de a ști că fiecare este primit cum se cuvine.
Aștept pe margine să se termine acest festin. Semne sunt că va urma măcar o pauză. Se cască și se freacă la ochi, ori plescăie coborând-și buzele, dar nu se oprește încă. Șansa mea a fost să moștenesc obraji rotunzi în care să se întindă fără să mă înțepe, după cum povestea o cunoștință, cu oscioarele pe care le scuipă în joacă, mimând o fântână pentru vrăbiuțe.
Am impresia (nu am verificat) că în afara obrajilor lucrurile sunt neschimbate. Deși simt că ar fi ajuns cu ciugulitul până în stomac și că pe deasupra sprâncenelor bate cu călcâiele, cred că este vorba doar de o schimbare a poziției pe cerul gurii. Prefer să mă gândesc așa, că a amorțit și se întinde, decât să mă scurg cu emoția că în curând voi fi doar un obraz într-o pereche de papuci.
Și în ce papuci, de fapt? Picioarele mi s-au lopățit odată cu sarcina… Probabil că trebuia să îmi dau seama de pe atunci că urmează înconjurul oceanelor într-o coajă de ou. Acum vâslesc cu obrajii plini, stomacul gol. Încă puțin, îmi spun, și va închide ochii, iar eu voi fântânii toate resturile în urechea unui val sau a unui alt trecător.
Zăresc un mal. L-am mai văzut, deși nu știu dacă la plecare sau pe vreo carte poștală.
Apăs apa odată cu dumicații. Pare că mă apropii așa. E aproape plăcut să îl știu în siguranță – hrănit, încălzit, ușor adormit. Unde să plece fără să știe că aici este casa lui? Niciun soare, de pe niciun cer, nu ar cunoaște mai bine decât mine ce dumicați preferă, când…
Dormi; și când te trezești, continuăm spre mal.
N.
