Ca orice poveste locală, și a mea începe cu un tren întârziat, dezbateri de peron și înghițituri în sec. Vă duc mai repede, deci, mai în față, fiindcă știți prea bine partea aceasta din ritualul Navetistului. Ajungem pe locul meu, pe muzica vecinului. Aleg să îmi repet lectura, imaginându-mi diverse scenarii – oare vor veni copii la atelier, oare eu ajung? Vor fi mulți, vor fi puțini? Eu unde voi fi atunci? Tot așa jucându-mă cu propria-mi neputință, m-am oprit asupra paginilor pe care le-am declarat preferatele mele. Naiv călător cum sunt, nu m-am gândit vreo secundă că acesta este momentul hotărâtor și că Dr. Seuss, se va amuza pe seama mea, ca un Zeus.
Iată, totuși, reușesc să nu dau ture de gară după șoferul taxiului ce mă confirmă și avansez promițător. Intru în librăria Cărturești precis la 11:01. Declar cu mândrie că aproape am ajuns la timp când deodată, din spatele meu, un cârlig prinde puricele ce-mi juca pe gât de bucurie.
“Buuună!”
Înfiorată, cutremurată, consternată – toată mândria dispare și mă întorc ca să fiu martoră imposibilului. Călin? Călin! “E și Tudor aici.” ”Tudor?” Nu pot să cred. Tot sistemul meu defensiv, bazându-se pe anticipare, plutește pe apa sâmbetei fără nicio ezitare. Și de parcă prezența foștilor elevi nu mă năucise suficient, vin, pe rând, fără oprire, frați, părinți și mulți străini! Cât de mulți? Într-atâția încât să mă pierd printre degetele lor atunci când le-am întins mâinile să pipăie emoțiile cum încep să mă cuprindă.
“Simțiți?”
Ce mă fac eu în locul ăsta minunat n-am avut timp să contemplez – „viața-i ca mersu’ pe sârmă”! Așa că am discutat, atât cu vorbe, cât și din priviri, dulci, profunde, împlinitoare. Și dacă am avut dubii pe spate (dubiile sunt puii Kroko-Skorpiei, rețineți), toate s-au luminat în îmbrățișare. Am greșit, am improvizat, că doar așa „succesul este garantat”, și m-am minunat neîncetat fiindcă…
Povestea nu era încă gata! M-am suit în tren cu convingerea că în 40 de minute ajung la naniferul meu. În timp ce mă pozam discret cu florile de la Tudor și Iulia, parcă observ ceva nelalocul său. Un foc mic, ce de fapt era mare, cuprinsese câmpul din apropierea șinelor de tren. Hmm, mustăcesc eu cu profesionalism. Bine că au sosit pompierii. Bine, bine, într-adevăr, și ne oprim la Periș. Cuci, singuri, ne informăm că toate trenurile sunt blocate și nimic nu mai circulă, mai ales noi, fiindcă focul a ajuns la transformator. Știți atmosfera dacă sunteți navetiști – bombăneli, ceva umor, o bere, un șuier întrebător. Cât durează? Cât mai stăm? Oare avem cu ce să plecăm? Și ne scurgem pe peron; sălile de așteptare sunt ocupate, câinii dorm întinși pe spate. Bem o apă, unde sunt toaletele? Sunt renovate, sunt încuiate. Mă învârt, mă minunez. Periș e un loc ce așteaptă să sune un telefon al cărui număr nimeni nu îl are. Și cum mă bate soarele pe ceafă, înțeleg că Seuss mi-a dat paginile din carte și câteva coate discret – în curând, plecați mai departe.
Așa că după o oră și-un pic, fluieră victorios. Controlorul ne cheamă, noi suntem în excursie, el e învățătorul, și urcăm toți, comentând din ce în ce mai mulțumiți – bine că n-am stat mai mult. Iar la telefonul care sună – “Hai c-ajung!”.
