Doamna Carmen Muntenița a câștigat concursul organizat de Ziua Educației. Pentru mine, răspunsurile sale scriu o poveste despre cum putem contura un cerc luminos dincolo de provocări, cu perseverență și pasiune. Îi mulțumesc pentru inspirație și pentru timpul acordat acestui interviu.
Sunt învățătoare de 23 de ani. Lucrez în aceeași şcoală, Școala Gimnazială „Ene Patriciu” din Smulți, jud. Galați. Sunt directorul ei de 15 ani. Pentru mine, școala e a doua casă. Îmi place să fie armonie în școală așa cum este într-o familie.
Ce vă amintiți despre primul semestru/an la catedră?
Primii mei ani în învățământ nu au fost….roz. Ba din contră. Cadrele didactice titulare erau mai înaintate în vârstă. Eu aveam 20 de ani. Nu acceptau că aș putea să-mi dau cu părerea în anumite situații legate de şcoală (de exemplu: cum aș putea să ornez pereții clasei, ce activităţi aș putea să fac cu elevii în aer liber, etc). Venisem ca titular pe postul pe care îl ocupase până atunci o învățătoare din sat, care ieșise la pensie, dar mai dorea să profeseze. Directoarea de atunci dorea ca eu să renunț. Nu am renunțat, chiar dacă piedicile au fost fără număr.
Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel de atunci?
În școala pe care o conduc, un debutant este ajutat să facă față provocărilor din învățământ (despre care nu i s-a vorbit în facultate), este mentorat de către colegii cu experiență, i se cere părerea ca oricărui alt cadru didactic din şcoală. Elevii nu mai sunt desconsiderați și se simt bine la şcoală; sunt „ascultați”, sunt „văzuți”, sunt apreciați.
Ce a rămas la fel? Ca o glumă fie spus: nu s-a micșorat distanța dintre localitatea Smulți și orașele din județ. Pot spune că dorința mea de a fi învățătoare nu s-a schimbat. Îmi place ceea ce fac. Nu mă văd făcând altceva. Am terminat Facultatea de Contabilitate și Informatică de gestiune, dar nu am profesat nici măcar o zi; am terminat Facultatea de Matematică, am profesat 2 ani ca profesor de matematică, dar nu am simțit pasiunea pe care o simt când predau copiilor din învățământul primar.
Cum ar putea înțelege un extraterestru această meserie?
Cred că l-aș duce la mine în clasă pentru a-mi cunoaște elevii. Sunt atât de năstrușnici, de isteți, de inventivi, încât sigur mă vor putea ajuta să explic ce fac eu ca dascăl și ce facem noi în clasă și în afara ei.
Care a fost cea mai surprinzătoare constatare pe care ați avut-o ca învățătoare? Ce impact a avut aceasta?
Copiii sunt „vulcani” de provocări, sunt izvoare nesecate de idei, sunt foarte curioși și dornici să afle cât mai multe informații și au mare nevoie de momente de relaxare pe parcursul celor 4-5 ore petrecute la şcoală. Toate acestea mă determină să caut mereu: modalități atractive de prezentare a informațiilor, jocuri recreative (dar care au legătură cu informațiile predate) și activităţi plăcute pentru pauze.
Ce sfat/gând/citat vă motivează și vreți să îl împărtășiți cu colegii?
„Nu contează cât de încet mergi, atâta timp cât nu te oprești!” (Confucius). Acest citat tronează pe unul din pereții clasei mele. Elevii mei știu cât de important este să nu renunțe la educație, la şcoală; știu că e important să persevereze pentru că mai devreme sau mai târziu vor reuși să facă ceea ce și-au propus.
Un sfat? Nu știu cât sunt în măsură să îl dau. Pot spune ce fac eu: nu renunț niciodată (indiferent cât de dificil este), am încredere în mine (chiar dacă uneori am impresia că nu sunt „suficient de bună” – mai am timp să învăț), mă adaptez schimbărilor fără a pune prea mult accent pe efortul pe care trebuie să-l depun, colaborez cu ai mei colegi (și nu numai cu cei de cancelarie) și pun accent pe perfecționare. Sunt de părere că dacă nu iubești copiii, nu ai muuuuultă răbdare, nu știi să te copilărești, nu ar trebui să alegi să fii cadru didactic.
Până la următorul interviu, rămâi curios,
Nastasia
